Enigma Otiliei – Caracterizarea personajelor pe un inteles placut disponibil tuturor.

         Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului si intruchipeaza avarul. Direct sau indirect, el hotaraste destinele celorlalte personaje care roiesc in jurul averii sale, in goana dupa mostenire. El este unchiul lui Felix, cumnat cu doctorul losif Sima, care avusese o singura sora, casatorita cu Costache, dar care murise demult. Dupa moartea doctorului, Costache devenise tutorele lui Felix. Giurgiuveanu este tatal vitreg al Otiliei, deoarece fusese casatorit, a doua oara, cu mama acesteia, care murise si ea, dar batranul n-o infiase oficial pe fata.
Costache Giurgiuveanu este tipul de avar, inscriindu-se in descendenta lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Moliere, dar se distanteaza de acestia prin incercarea de a-si depasi conditia. George Calinescu isi apara personajul, negand inscrierea lui in sirul avarilor si aducand ca argument faptul ca Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sincera pentru Otilia, chiar daca nu reuseste sa o materializeze.
    Inca de la inceputul romanului, aparitia lui este hizara, deconcertandu-l pe Felix atunci cand ii spune: „nu-nu sta nimeni, aici”, raspuns de domeniul absurdului. Felix isi imaginase ca tutorele sau e un om masiv, „de o greutate extraordinara”, avand in vedere ca stia despre el ca este bogat, ca detine mai multe imobile, insa ii apare in fata un om mititel, putin adus de spate, cu o chelie de portelan, cu fata spana, buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar si moale. Portretul fizic compune, prin caracterizare directa, un personaj ce se apropie de grotesc.
    George Calinescu foloseste o gama foarte variata a procedeelor de caracterizare indirecta: aspectul exterior si interior al casei paraginite, aflate aproape in ruina, trimite – cu toate detaliile descriptive – catre avaritia personajului, dar si catre un soi de parvenitism, arhitectura casei sugerand „intentia de a executa grandiosul clasic in materiale nepotrivite”.
Ca toti avarii, Costache Giurgiuveanu se teme de orice nou venit, ca de un intrus, un potential atentator la averea sa.
    Caracterizarea indirecta a personajului se face prin acumularea defapte, intamplari, vorbe, gesturi, gdnduri si atitudini. Micile „ciupeli” fata de Pascalopol, socotelile incarcate pentru intretinerea lui Felix, obtinerea unor castiguri anuale prin inchirierea unor imobile pentru studenti, localiirile, restaurantele motiveaza avaritia personajului, mai ales ca el se supune unor privatiuni personale de hrana, imbracaminte, ingrijiri medicale. De cate ori are prilejul sai manance de la altii, gesturile sale sunt sugestive pentru lacomia structural: „Batranul manca cu lacomie, varand capul in farfurie”. Vrea sa-i construiasca o casa „fe-fetitei”, dar foloseste materiale foarte ieftine, stranse de la demolari, iar planul arhitectural il facuse singur. Vinde cursuri, manuale, seringi, instrumente medicale pe care le confisca sau le ia pur si simplu de la studentii care stateau la el cu chirie si care intarziau cu plata acesteia. Banii ii tine in casa, ascunsi in locuri ferite, temandu-se mereu sa nu-l vada cineva atunci cand umbla la ei, dar nu ii depune la banca, deoarece avarul trebuie sa pipaie, sa vada si sa numere mereu banii, pe care-i iubeste mai mult decat orice pe lume.
    Gesturile, balbaiala, riiguseala sunt arme de aparare, reactii provocate de teama de a nu fi jefuit, de a nu fi nevoit sa dea vreun ban cuiva. Ciudatenia personajului este data de glasul „stins” si „ragusit”, dar si de duiosiile emotiile stiute numai de el, cand isi freca mainile cu „un ras prostesc” sau de atitudinea fata de Otilia pe care „o sorbea umilit din ochi si radea din toata fiinta pana cand fata il prindea in bratele ei lungi”.
    Tinuta vestimentara este ridicola, poarta ciorapi de lana de o grosime „fabuloasa” si „plini de gauri”, unghiile netaiate, ghete de gumilastic, nadragii largi de stamba colorata prinsi cu sfoara, aceste detalii constituind o alta modalitate indirecta de caracterizare, accentuand avaritia personajului.
    Sentimentele paterne pe care le are pentru Otilia nu sunt suficiente pentru a legaliza adoptia fetei, a face testament sau a depune o suma de bani la banca, intr-un cont pe numele ei, desi este convins ca asa ar fi fost drept si cinstit. Patima pentru bani si avaritia sunt mai puternice si-l fac sa ezite, dovedind un caracter slab. Otilia il intelege la randul ei si nu poate fi suparata pe „papa” care este „un om bun, dar are si el ciudateniile lui”.
    Destinul lui Costache este dramatic, Stanica Ratiu fiind cel care ii fura pachetul cu bani pe care batranul il tinea asupra sa, tocmai de teama hotilor. Dupa al doilea atac cerebral, Giurgiuveanu ar fi scapat cu viata, dar cand vede ca i se smulge de sub saltea tot ceea adunase cu patima intreaga sa existenta, moare cu groaza intiparita pe chip, articuland cu disperare: „ba-banii, pu-pungasule”.
    Relatia cu celelalte personaje este dominata de o suspiciune permanenta, banuind mai ales pe Aglae si pe Stanica Ratiu ca ii pandesc averea, desi si celelalte personaje au, intr-o masura mai mare sau mai mica interese materiale la Giurgiuveanu. Relatiile lui Costache cu familia sunt degradate si conflictuale: de Aglae ii este frica, pe Aurica o uraste, Stanica este pentru el un adevarat pericol, iar pe ceilalti ii ignora.
Umanizarea avarutui se motiveaza prin respectul pe care Giurgiuveanu il avea pentru Pascalopol, prin increderea fata de Felix si dragostea pentru Otilia.
    „Costache este expresia tipica a unei monomanii. Un altul si-ar investi banii in afaceri spre a-i fructifica sau si-ar lua masuri mai severe de paza, convins ca toti l-ar fura, si nimeni nu l-ar ocroti; el tine totul la el si e hotarat sa infrunte eroic orice atac. Figura lui Costache Giurgiuveanu e una din marile creatii ale romancierului” (Al.Piru).
    Otilia Marculescu este „eroina mea lirica”, proiectia autorului in afara, „tipizarea mea in ipostaza feminina” (G.Caiinescu). Este cel mai modern personaj al romanului, atat prin tehnicile de realizare, cat si prin problematica sa existentiaia, reprezentand tipul feminitatii.
Otilia, o tanara de optsprezece ani, este fiica celei de a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, femeie frumoasa si bogata, care murise „de suparare” si-i lasase lui toata averea, laolalta cu indatorirea cresterii Otiliei, ramasa de mica fara mama. Costache o creste ca pe fiica lui, dar avaritia il impiedica s-o infieze oficial sau sa-i asigure, in mod concret, un viitor.
    Fascinanta si imprevizibila, Otilia se diferentiaza de celelalte personaje feminine din literatura romana – de Sasa Comanesteanu din „Viata la tara” de Duiliu Zamfirescu si de Olguta din „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu – prin aceea ca ea se afla permanent intr-un proces dinamic, in continua devenire.
    PortretuI fizic, relatat direct, prin ochii lui Felix, sugereaza, indirect, trasaturile sale morale de delicatete, tinerete, farmec, cochetarie, distinctie, inocenta si maturitate: „… un cap prelungsi tanar de fata, incarcat de bucle, cazand pana la umeri. Fata, subtirica, imbracata intr-o rochie foarte larga pe poale, dar stransa tare la mijloc si cu o mare colereta de dantela pe umeri, ii intinse cu franchete un brat gol si delicat…”.
Definita indirect, de fapte, actiuni, gesturi, vorbe si gdnduri, Otilia este un personaj complex, cu un comportament derutant, fiind capabila de emotii puternice, apoi trecand brusc de la o stare la alta, imprastiata si visatoare uneori, dovedind alteori, in mod surprinzator, luciditate si tact. Este un amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: alearga desculta prin iarba din curte, se urca pe stogurile de fan in Baragan, sta ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund lucida si matura atunci cand ii explica lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot casatori, dovedind o autocunoastere desavarsita a propriei firi: „Eu am un temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata”.
    Descrierea detaliata a camerei sugereaza, indirect, firea enigmatica a Otiliei: „o masa de toaleta cu trei oglinzi mobile si cu multe sertare, […] un scaun rotativ pentru pian”, ar putea simboliza firea ei imprevizibila (motivul oglinzilor). Dezordinea tinereasca a lucrurilor aruncate amestecat peste tot (rochii, palarii, pantofi, jurnale de moda frantuzesti, carti, note muzicale, papusi) trimit catre exuberanta juvenila, catre un univers spiritual al „ascunzisului feminin”, cum spune naratorul.
    Finalul romanului este deschis in privinta destinului Otiliei, modernismul personajului constand si in faptul ca nimeni nu poate dezlega misterul ce se tesuse in jurul ei, Pascalopol insusi conchizand ca, dupa atatia ani, pentru el Otilia ramasese „o enigma”. Fotografia pe care o priveste Felix dezvaluie o „femeie frumoasa, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatica”, ci avea un aer de platitudine feminina, care nu mai semana cu imaginea din constiinta lui.
    Este cel mai controversat personaj al romanului, aparand in opinia celorlalte personaje in mod diferit, starnind contradictii surprinzatoare: Mos Costache o iubeste pe „Otilica”, „pe fe-fetita mea”, el fiind „papa” care primeste de la ea un strop de tinerete, lumina si vioiciune. Rationalul Felix vede in Otilia „o fata admirabila, superioara, pe care n-o inteleg”. Pascalopol o priveste pe Otilia ca pe femeia in devenire, are rabdare cu ea, dar nu distinge „ce e patern si ce e viril” in dragostea lui pentru tanara, pe care o considers „o artista” si care il incanta si il emotioneaza, „e ca o randunica”. Pentru Stanica Ratiu, Otilia este o femeie cu „spirit practic”, care stie ce vrea si cum sa se descurce in viata: „desteapta fata!”. Aglae o considera „o zanatica”, „o dezmatata”, „o stricata”, care suceste capul baietilor de familie, deoarece chiar si pe Titi reusise sa-l cucereasca, iar Aurica o uraste si o invidiaza pentru ca are succes la barbati.
    Otilia traieste drama singuratatii, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata fericire, deoarece – se destainuie ea lui Felix – o femeie se bucura de viata adevarata doar cativa ani: „Cat crezi tu ca mai am de trait, in intelesul adevarat al cuvantului? Cinci, sase ani!” Otilia intruchipeaza, asadar, eternul feminin plin de mister, tainic si cuceritor, care fascineaza prin amestecul de sensibilitate Candida si profunda maturitate.
    Felix Sima, definit chiar de Calinescu „martor si actor”, deschide romanul prin descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu, privita in detaliu si il incheie cu aceeasi imagine a cladirii vazute din perspectiva eroziunii timpului. Romanul pune in centrul narativ al actiunii formarea personalitatii lui Felix, de aceea poate fi considerat, din acest unghi, un bildungsroman.
    Ca participant direct la actiune, Felix este personaj in roman, actiunile, faptele, situatiile in care este pus argumenteaza, indirect, statutul de „actor”. Tot Felix este cel care introduce cititorul intr-o lume necunoscuta, de care acesta ia act prin imaginile reflectate in constiinta lui. De aceea, Felix are un statut complex in roman, in afara de cea de „actor” el este, de asemenea narator-martor si personaj-narator.
Felix Sima este fiul doctorului Iosif Sima, de la Iasi, care murise si-l lasase pe baiat in grija tutorelui Costache Giurgiuveanu. Acesta din urma, caruia Felix obisnuia din familie sa-i spuna „unchiul”, era cumnatul tatalui sau, deoarece fusese casatorit cu singura lui sora, care murise cu multi ani in urma.
    Dupa moartea tatalui, Felix mostenise „o casa cam veche, dar solida si rentabila” si „un oarecare depozit in bani”, pe care le administra mos Costache de un an de zile, de cand baiatul ramasese orfan. Tanarul venise la Bucuresti, la unchiul sau, ca sa urmeze cursurile facultatii de medicina, ca si tatal sau.
    Portretul fizic ilustreaza, prin detaliile descrierii directe, trasaturile morale ale tanarului de optsprezece ani, care reies in mod indirect: „fata ii era juvenila si prelunga, aproape feminina” sugereaza delicatetea sufleteasca, nasul „de o taietura elenica” ii dadea o „nota voluntara”, iar imbracamintea, desi o „uniforma de licean”, ii dadea un aer barbatesc si elegant.
    Comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele, contureaza, indirect, o fire rationala, lucida, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitica si un spirit de observatie foarte dezvoltat. De la inceput, Felix simte pentru Otilia o simpatie spontana, care se transforms in iubire, fiind chinuit de lupta ce se da in sufletul sau intre a crede barfele clanului Tulea si a pastra o dragoste pura pentru fata. Il descumpaneste comportamentul derutant al Otiliei, nu-si poate explica schimbarile bruste de atitudine ale fetei. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol il deznadajduieste, insa nu renunta la cariera, ba dimpotriva, esecul in dragoste il maturizeaza. Lucid si rational, el intelege ca intr-o societate degradata in esentele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, casatoria devenind o afacere pentru supravietuire si nu o implinire a iubirii. Felix insusi „se casatori intr-un chip care se cheama stralucit si intra, prin sotie, intr-un cere de persoane influente”.
        In relatiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situandu-se deasupra superficialitatii si meschinariei lumii burgheze, conducandu-se dupa un cod superior de norme etice: „sa-mi fac o educatie de om. Voi fi ambitios, nu orgolios”. Ambitios, asadar, invata si face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional. Ferm si tenace, munceste cu seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut in medicina, publica un studiu de specialitate intr-o revista franceza si, cu indarjire si preocupare pentru cariera sa, devine profesor universitar si o autoritate medicala, casatorindu-se, potrivit ambitiei sale, cu fata unei personalitati politice a vremii, care-i asigura si un statut social superior.
    Felix Sima evolueaza de la adolescenta la maturitate, traind experienta iubirii entuziaste si ambitia realizarii in plan profesional. Din acest punct de vedere, opera „Enigma Otiliei” poate fi considerate un bildungsroman.
    Stanica Ratiu este tipul parvenitului, al arivistului, inscris in galeria lui Dinu Paturica, personajul lui Nicolae Filimon, fiind in acelasi timp si tipul demagogului, alaturi de Nae Catavencu al lui I.L.Caragiale. Stanica, „avocatul fara” procese” provine dintr-o familie numeroasa care-si impartise diferitele mosteniri, fiind produsul societatii in care traieste, o lume in care band reprezinta totul, in care casatoriile se bazeaza pe interese materiale, ca si cariera, succesul in viata politics, respectul si statutul social, adica o lume unde „Zeul la care se inchina toti este banui” (Balzac).
    Stanica Ratiu este ginerele Aglaei Tulea, fiind casatorit cu fiica mai mare a acesteia, Olimpia, cu care traise in concubinaj pana cand ea primise drept zestre o casa care apartinuse tatalui ei, Simion Tulea.
    Stanica Ratiu este construit, asemenea celorlalte personaje, din detalii fizice cu semniflcatii morale, acesta fiind un barbat „de o sanatate agresiva”, cu „parul mare si negru, foarte cret si cu mustata in chip de musca”, imbracat „intr-un costum de soie-ecrue deschis”, cu „o lavaliera” infoiata, semn al dorintei sale de a parea un om de lume, in pas cu moda. El isi face aparitia in casa lui Costache Giurgiuveanu, unde se adunasera toate personajele romanului la o partida de carti, cu scopul de a-l convinge pe socrul sau, Simion Tulea, sa-i dea dota promisa Olimpiei, pentru ca, la randul lui, sa-si respecte promisiunea de a se casatori legal cu dansa.
    Gesturile, atitudinea, actiunile si mai ales vorbele compun, indirect, mai ales, locvacitatea personajului, parvenitismul si demagogia tipica: „Stanica vorbea sonor, rotund, cu gest artistic si declamator”, asteptand cu nerabdare „lovitura cea mare care sa-i schimbe cursul vietii”. Nu se da in laturi de la nimic pentru a deveni bogat, colporteaza stiri, inventeaza zvonuri, da sfaturi pe care nu i le cere nimeni, se amesteca in cele mai personale actiuni ale altora, face promisiuni pe care nici nu se gandete sa le respecte, fiind mereu in micare, prezent mereu i peste tot, agasand pe toata lumea: „informeaza i se informeaza, trage sfori cu indiscretie si cu un tupeu revoltator”.
    Dotat cu o locvacitate (locvace – care vorbete mult, guraliv, limbut) desavarita, Stanica tine discursuri demagogice despre orice: familie, societate, principii morale, libertate, religie, cu o usurinta ce demonstreaza ca nici una dintre ideile exprimate nu-l definete.
    Ipocrit si fanfaron, inteligent si abil, Stanica traiete in concubinaj cu Olimpia, sperand ca ea va mosteni o avere importanta, dar dupa ce fura banii lui Giurgiuveanu i se imbogatete, ea nu este femeia potrivita care sa-l ajute in ascensiunea de a deveni un om important in societate. De aceea se hotarate sa se desparta de ea, dar, din perfidie structurala, da vina pe faptul ca este lipsit de „fericirea paternitatii” (dupa moartea lui Relior) i face parada de sensibilitatea sa, ducand „o lupta dureroasa intre sentimente i datorie”.
    Impostor, volubil, grosolan, trivial, demagog, patetic si naucitor de locvace, Stanica „are geniu”, adopta maniere distinse cu Aglae, pe Aurica „o ia in brate si o saruta viguros”. Bun cunoscator de oameni, exercita asupra interlocutorului o influenta puternica, are o capacitate de adaptabilitate fantastica, este un actor talentat, jucand cu fiecare alt rol, in functie de interes. In timpul bolii lui Costache Giurgiuveanu, Stanica, cinic, ii povestete despre decesele unor persoane, „cu o viteza satanica”, inspaimantandu-l pe batran.
    Arivist, hotarat sa puna mana pe averea lui mos Costache, ii fura si-i cauzeaza astfel moartea: „ba-banii, pu-pungaule”. Fara nici un pic de remucare, joaca rolul indureratului, mai ciupete ceva bani din saculetul gasit de Aglae, apoi, imbogatit, parasete cu totul familia Tulea. Se casatorete cu Georgeta, isi face firma de avocatura, patroneaza tripouri i cercuri de morfinomani i este propulsat de noul sau statut social in viata politica, devenind o personalitate remarcabila a acestei societati degradate, in care nu conteaza mijloacele de parvenire, ci numai banii, averea, bogatia.
    Demagog, sustine cu emfaza teorii sforaitoare despre importanta si binefacerile familiei, dar refuza cu incapatanare sa oficializeze relatia lui cu Olimpia, dei aveau un copil, pana cand aceasta nu obtine casa promisa ca zestre. Cand ii moare copilul este indurerat ostentativ, se vaicarete galagios si urmareste numai sa capete niste bani, de la oricine se lasa Induiosat de „suferinta” lui. Tot copilul este folosit ca argument si dupa ce-l jefuieste pe mos. Costache si vrea sa se desparta de Olimpia, care nu mai corespundea noilor sale pretentii de om de lume. Tine un discurs demagogic despre „neputinta fiziologica” a Olimpiei, care nascuse „un copil neviabil” si, luand-o razna cu ideile, o acuza, patetic, ca se sustrage „indatoririlor morale fata de societate”, ca e posibil sa ia droguri numai ca sa impiedice „crearea unei familii”, concluzionand: „Nemaifiind sotia mea de facto, voi face ca, in curand sa nu mai fii nici de jure”.
    Stanica Ratiu este asadar „profitorul de ocazie, escrocul ordinar, lipsit de orice scrupul, gata oricand de orice ignominie (josnicie, infamie, marsavie), fanfaron sentimental, afectand seriozitatea, cultivator de parada al demnitatii civile, demagog, schelalaitor, oferindu-si tuturor serviciile cu o limbutie incontinent;! (care este lipsit de moderatie, care este neretinut, violent), hilara”. (Al. Piru).
    Leonida Pascalopol, mosjer si, mai nou, burghez rafinat, este prezentat cititorilor tot prin ochii lui Felix, care vede „un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, […] elegant prin finetea pielii si taietura englezeasca a mustatii carunte”. El mostenise de la parinti o mosie intinsa si fusese predestinat sa faca studii fara utilitate practica, ci numai pentru a-si forma un gust rafinat si o cultura solida. Facuse studii in strainatate, calatorise prin toata Europe si se casatorise, inainte de terminarea facultatii, cu o femeie foarte frumoasa, de care se despartise sau ramasese vaduv, nu stia nimeni, pentru ca lui nu-i placea sa vorbeasca despre aceasta experienta, evidentiindu-se aici o elipsa narativa.
    Comportamentul, gesturile si atitudinile lui Pascalopol contureaza, indirect, un om generos, rafinat, cu gusturi desavarsite, elegant, are o casa mobilata cu distinctie, canta la flaut, este cultivat si plin de noblete. Nerealizat pe planul studiilor si in plan matrimonial, Leonida Pascalopol se considera un om ratat si vrea sa se faca util celor care au nevoie de el. Traieste in preajma Otiliei, pe care o cunoaste de cand era mica si-l satisface toate dorintele si capriciile: „Un astfel de ratat sunt si eu, insa vreau ca aspiratiile mele de natura artistica sa le realizez in domnisoara Otilia”.
    In opinia celorlalte personaje, Pascalopol este un domn de o noblete desavarsita, culant, echilibrat si rabdator, plin de tact fata toti, desi observa rautatea Aglaei, avaritia lui Costache sau ipocrizia lui Stanica.
    Otilia il vede ca pe un „om de lume”, un „barbat sic si singur, saracul”, iar Pascalopol are „nevoie de domnisoara Otilia, ea e micul meu vitiu sentimental”, acceptand, daca ar fi nevoie, chiar statutul de parinte:  „Daca nu pot fi un amant, raman intotdeauna un nepretuit prieten si parinte”. Discret si delicat, domic de a avea o familie, el vine aproape in fiecare seara in casa din strada Antim, joaca si pierde – cu generozitate -la carti in favoarea lui mos Costache, aduce delicatese pentru cina, rabda cu distinctie rautatile Aglaei si flirturile grotesti ale Auricai, ii plateste lui Felix taxele la universitate, fara ca acesta sa stie.
    Cu aceeasi noblete sufleteasca, atunci cand isi da seama, dupa cativa ani de casatorie, ca nu mai este potrivit pentru Otilia, ii reda acesteia libertatea, ca ea sa poata deveni „nevasta unui conte, asa ceva”, dintr-un profund sentiment „de umanitate, s-o las sa-si petreaca libera anii cei rilai frumosi”.
    Finalul romanului ilustreaza intalnirea dintre Felix si Pascalopol, dupa razboi. Mosierul ii marturiseste tanarului doctor faptul ca Otilia l-a iubit foarte mult, „mi-a spus chiar ca, daca ar sti ca suferi, nu s-ar da inapoi de a ma insela cu dumneata”. Pascalopol imbatranise, era „uscat la fata, dar tot elegant” si spune despre Otilia, cu un glas incarcat de nostalgie: „A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma”.
Aglae Tulea este „baba absoluta, fara cusur in rau”, asa cum o caracterizeaza un personaj, Weissmann, este sora lui Costache Giurgiuveanu, mama a trei copii: Olimpia, Titi si Aurica si sotia lui Simion Tulea.
    Portretul fizic este detaliat si are, indirect, semnificatii pentru portretul moral, fiind conturat direct, tot prin ochii lui Felix: „cu parul negru pieptanat bine intr-o coafura japoneza”, cu fata „galbicioasa”, cu „buzele subtiri”, cu nasul incovoiat, obrajii brazdati de cute adanci si ochii bulbucati ca ai lui mos Costache, improasca ura si venin, fiind mereu invidioasa si artagoasa.
    Gesturile, mimica, vocabularul si intreg comportamentul, evidentiaza, indirect, o femeie proasta, acra si vulgara, limitata in gandire si, ca toti membrii familiei Tulea, lipsita total de fantezie si de capacitate creativa.
    Lacoma si obsedata de averea lui Costache, are un singur scop, pe care nu si-l implineste: realizarea copiilor ei. Marginita, odioasa, meschina, inveninata, Aglae se opune cu tarie incercarii fratelui ei de a o infia pe Otilia.
    Relatiile cu celelalte personaje difera in functie de interesele Aglaei, pe care insa nu este in stare sa si le duca la indeplinire. Dragostea pentru copiii ei n-o umanizeaza, deoarece este incapabiia sa inteleaga corect problemele lor, amplificandu-le defectele si neputintele. Este autoritara cu Titi si Aurica, indiferenta fata de Olimpia, iar pe Simion il ignora cu desavarsire, el reprezentand numai pensia si banii pe care ii ia cu sentimentul ca i se cuvin, ca sunt ai ei.  

        Dispretuieste orice preocupare intelectuala, considera ca prea multa carte strica mintile oamenilor, de aceea il intelege pe Titi, caruia-i curge sange din nas de prea multa invatatura, desi acesta implinise 22 de ani si ramasese repetent mereu, nereusind sa-si termine scoala. Proasta si rautacioasa, greseste profund in metodele de educafie, pe Titi il trimite sa se legene ca sa se linisteasca, amplificandu-i astfel boala psihica, iar pe Aurica o indeamna sa-si gaseasca un barbat si sa se marite, iubirea neintrand in calculele sale. Pe sotul ei, desi bolnav, il desconsidera, il ignora, iar in cele din urma il abandoneaza intr-un ospiciu, fiind total lipsita de sentimente umane. Autoritara si plina de venin fata de toata lumea, anihileaza personalltatea copiilor ei, pe care nu-i intelege si care esueaza lamentabil: Olimpia e parasita de Stanica, Titi cade tot mai mult in mania „leganatului”, iar Aurica ramane fata batrana.
    Invidioasa si rea, Aglae o uraste profund pe Otilia, pe care o dispretuieste pentru ca e „orfana”, o jigneste fara nici un fel de jena, spunandu-i „stricata” si „dezmatata”, dand-o drept exemplu negativ Auricai.
    Zgarcita si rapace, avida de bani si de avere, ea mosteneste pana la urma numai o cladire ruinata si darapanata, fiind inselata de Stanica, de Costache, desi instalase in casa fratelui ei un adevarat cartier general, organizase un asediu militar, astfel ca nimeni sa nu poata scoate nimic din casa.
    Aglae se contureaza si din opiniile celorlalte personaje. Otilia spune ca este o „vipera”, iar Weissmann o numeste „baba absoluta, fara cusur in rau”. Stanica este uimit de rautatea soacra-si, „scarboasa femeie” si „veninoasa”, iar atunci cand cheama doctorul pentru Simion si Aglae se tocmeste cu el, constata cu dispret: „Aglae, soacra-mea, e o vrajitoare, n-are inima nici de un gram. Ii moare barbatul si se tocmeste cu doctorul. Si e plina de bani”.
    Aglae Tulea este un personaj grotesc, prin faptul ca nu are nici o trasdturd pozitiva, chiar calitatea de mama iubitoare este daunatoare si distructiva pentru copii.
    Simion Tulea este sotul Aglaei si tatal celor trei copii, Olimpia, Aurica si Titi. Fost mecanic, acum pensionar, devine senil si apatic, evoluand treptat spre nebunie. Starea lui se manifesta prin crize de melancolie sau, dimpotriva, de agitatie, devine obsedat de mancare, se crede Iisus Hristos, lucreaza la gherghef fete pentru perne decorative, picteaza tablouri copiind carti postale ilustrate.
    Portretul fizic este conturat direct, prin ochii lui Felix, inca de la inceputul romanului. Simion Tulea era „un barbat in varsta, cu papuci verzi in picioare si cu o broboada pe umeri”, cu mustati „pleostite si un mic smoc de barba”. Simion se imbolnaveste, „slabea vazand cu ochii”, desi manca incontinuu, ca sa faca muschi, pe care-i arata cu mandrie la toata lumea, fiind ridicol, deoarece era numai piele si os. Se credea Iisus, „purtatorul cuvantului dumnezeiesc” si spunea ca tocmai a inviat: „Ieri am inviat”. Nu are nici un fel de responsabilitate de tata, nu-si iubeste copiii, iar despre Olimpia spune ca nu e fiica lui. Innebuneste, este internat cu ajutorul lui Weissmann intr-un ospiciu, unde este abandonat de intreaga familie.
    Aurica Tulea este fata cea mica a Aglaei, conturata in antiteza cu feminitatea si delicatetea Otiliei, supusade la inceput si pana la sfarsit unui automatism psihologic si intruchipeaza tipul fetei batrane.
    Portretul fizic este conturat direct, prin ochii lui Felix inca de la sosirea acestuia in casa Giurgiuveanu: „o fata cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenti ca si ai Aglaei, fata prelunga, sfarsind intr-o barbie ca un ac, cu tample mari incercuite de doua siruri de cozi impletite”, aratand mult mai in varsta, deoarece se fardeaza strident, are trupul slab si uscat, parul rarit.
    Avida dupa barbati, este obsedata de maritis si vede in oricine un posibil pretendent. Insistentele ei insinuoase, comportamentul agasant de „fata cuminte” pun pe fuga toti barbatii. Este „indragostita” din principiu, luand in calcul orice barbat aflat in preajma: pe Felix care fugea cand o vedea apropiindu-se, pe Pascalopol, pe care nu-l intelegea in dragostea lui pentru Otilia („ce-o fi vazand Pascalopol la Otilia?”), pe                     Weissmann, pe care l-ar vrea de barbat chiar daca el este de alta religie. Rautatea si ura ei se indreapta tot asupra Otiliei, despre care crede, ca si mama sa, ca stie sa se agate de gatul barbatilor. Invidia ii intuneca judecata in asemenea grad, incat se lanseaza in aprecieri defaimatoare, debiteaza invective, devenind nesuferita si artagoasa. Cand Otilia era mai mica, Aurica se ducea la ea la scoaia si, intrebata fiind daca o cauta pe verisoara ei, ea raspundea mieros: „Mda, […] dar nu mi-e verisoara. E o fata pe care o crestem din mila. Numai de-ar invata.”
Lipsita de farmec, de generozitate, de nobiete, de delicatete si sensibilitate, ea seamana cu Aglae, devenind acra, rea, arfagoasa, nesuferita.
Plimbarile ei pe Calea Victoriei, in goana dupa barbati, devin din ce in ce mai dese si mai rapide, adevarate raiduri ce denota disperarea nestapanita, schimbandu-i vizibil fizionomia, imbatranind de timpuriu, iar toate fardurile nu puteau ascunde asemanarea cu maica-sa. Ea ramane nemaritata si realizeaza, instinctiv, drama pe care o traieste din cauza unei mame posesive si autoritare, care-i ingradise libertatea de gandire si de actiune. Cand Otilia, generoasa, ii daruieste pianul, ea izbucneste intr-o efuziune sentimentaia sincera: „Totdeauna te-am iubit pe tine, ca ai fost sincera si n-am aprobat-o pe mama. […] Te fericesc in fond, ca esti libera si poti sa faci ce vrei. Daca n-aveam eu familia pe cap, azi eram fericita”.
    Titi Tulea – tipul retardatului, este mezinul familiei Tulea, un tanar neputincios, incapabil de a gandi creativ.
    Descrierea detaliata a infatisarii lui Titi este facuta, in mod direct, de Felix, cu prilejul primei lui vizite la familia Tulea. Tanarul era „mai in varsta decat Felix cu cativa ani”, avea „o usoara mustata si barbia despicata in doua”, semanand cu Simion la barbisonul abia schitat de cateva tuleie.
    Este dominat de automatisme, copiaza note muzicale si carti postale, nu este in stare sa invete si ramane repetent de mai multe ori, abandonand scoala. Este incurajat de mama sa, Aglae, in manifestable psihice, cand, aflat in criza, se legana ore in sir. Il mosteneste ereditar pe tatal sau, Simion Tulea, devenind treptat la fel de apatic si dezinteresat de tot ce se petrece in jurul lui. O asculta pe Aglae si in relatiile amoroase, aceasta dirijandu-i intreaga viata, fiind autoritatea suprema cu care ii si ameninta pe cei care-l supara: „Va spun la mama!”
    Olimpia Tulea Ratiu este fata cea mare a familiei Tulea si sotia lui Stanica Ratiu. Portretul fizic evidentiaza, prin caracterizare directa, elementul genetic si sugereaza, ca si la celelalte personaje, firea femeii: „Olimpia semana in chip izbitor cu Simion si cu Titi, avand barbia despicata la fel, in doua, in chip suparator pentru o femeie. […] Sprancenele, ca si la Titi, erau imbinate viguros deasupra nasului”. Vorbea „moale sententios si cu o mare convictiune (convingere)”. Placida si lenesa, Olimpia nu are energia de a se lupta pentru zestrea pe care i-o promisese Simion, fapt pentru care Stanica nu voia sa se casatoreasca legal cu ea, desi aveau un copil. Barbatul se enerveaza din cauza nepasadi Olimpiei, care „sta ca o dobitoaca, nu cere nimic, nu descopera nimic, o sa moara toti si n-o sa-i ramana nici un ac”.
    Dupa ce se casatoresc, Olimpia si Stanica vin mereu la masa la Aglae, uitand cu desavarsjre de copilul care avea numai doua luni. Relu moare din cauza neglijentei si inconstientei Olimpiei, care „primi lovitura cu mare calm, aproape ca o usurare”. La inmormantare, Olimpia era „nepasatoare, plictisita” si nici nu se gandea ca ar putea suporta cheltuielile. Cand Stanica devine bogat si-i tine un discurs despre despartire, ea isi inchipuie „ca bate campii ca de obicei”, asa ca, somnoroasa fiind, „casca lenesa si adormi adanc”, fara sa inteleaga ceva din cuvantarea lui Stanica. In cele din urma, Olimpia accepta sa divorteze si astfel destinul ei se aliniaza aceluia al lui Titi si al Auricai.
    In concluzie, relatiile dintre membrii familiei Tulea sunt degradate, lipsite de sinceritate si de legaturi afectuoase, asa cum remarca Felix: „Curioasa familie […]. Nici unul nu are cea mai mica iubire pentru celalalt, toti se barfesc si se urasc”.
„Enigma Otiliei” de George Calinescu este un roman, fiind o specie a genului epic, in proza, de mare intindere, cu actiune complexa si complicata, desfasurata pe mai multe planuri narative care se intersecteaza si se determind reciproc,avand o intriga complicata.Personajele numeroase si puternic individualizate sunt angrenate in conflicte putemice, structura narativa este ampla si conlureaza o imagine bogata si profunda a vietii. Principalul mod de expunere este naratiunea, iar personajele se conlureaza direct prin descriere detaliata si indirect, din propriile atitudini, fapte, ganduri si vorbe, cu ajutorul dialogului si al monologului interior. Elementele realiste ilustreaza realitatile societatii romanesti de la inceputul secolului al XX-lea, degradata din pricina fortei mistificatoare a banului.
    In 1932, vorbind despre directia pe care trebuie sa o urmeze romanul romanesc, daca sa fie balzacian, stendhalian, tolstoian sau proustian, George Calinescu argumenta ca „trebuie sa fim cat mai originali, si ceea ce confera originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental, […] literatura nu e in legatura cu psihologia, ci cu sufletul uman”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s