Enigma Otiliei – Caracterizarea personajelor pe un inteles placut disponibil tuturor.

         Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului si intruchipeaza avarul. Direct sau indirect, el hotaraste destinele celorlalte personaje care roiesc in jurul averii sale, in goana dupa mostenire. El este unchiul lui Felix, cumnat cu doctorul losif Sima, care avusese o singura sora, casatorita cu Costache, dar care murise demult. Dupa moartea doctorului, Costache devenise tutorele lui Felix. Giurgiuveanu este tatal vitreg al Otiliei, deoarece fusese casatorit, a doua oara, cu mama acesteia, care murise si ea, dar batranul n-o infiase oficial pe fata.
Costache Giurgiuveanu este tipul de avar, inscriindu-se in descendenta lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Moliere, dar se distanteaza de acestia prin incercarea de a-si depasi conditia. George Calinescu isi apara personajul, negand inscrierea lui in sirul avarilor si aducand ca argument faptul ca Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sincera pentru Otilia, chiar daca nu reuseste sa o materializeze.
    Inca de la inceputul romanului, aparitia lui este hizara, deconcertandu-l pe Felix atunci cand ii spune: „nu-nu sta nimeni, aici”, raspuns de domeniul absurdului. Felix isi imaginase ca tutorele sau e un om masiv, „de o greutate extraordinara”, avand in vedere ca stia despre el ca este bogat, ca detine mai multe imobile, insa ii apare in fata un om mititel, putin adus de spate, cu o chelie de portelan, cu fata spana, buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar si moale. Portretul fizic compune, prin caracterizare directa, un personaj ce se apropie de grotesc.
    George Calinescu foloseste o gama foarte variata a procedeelor de caracterizare indirecta: aspectul exterior si interior al casei paraginite, aflate aproape in ruina, trimite – cu toate detaliile descriptive – catre avaritia personajului, dar si catre un soi de parvenitism, arhitectura casei sugerand „intentia de a executa grandiosul clasic in materiale nepotrivite”.
Ca toti avarii, Costache Giurgiuveanu se teme de orice nou venit, ca de un intrus, un potential atentator la averea sa.
    Caracterizarea indirecta a personajului se face prin acumularea defapte, intamplari, vorbe, gesturi, gdnduri si atitudini. Micile „ciupeli” fata de Pascalopol, socotelile incarcate pentru intretinerea lui Felix, obtinerea unor castiguri anuale prin inchirierea unor imobile pentru studenti, localiirile, restaurantele motiveaza avaritia personajului, mai ales ca el se supune unor privatiuni personale de hrana, imbracaminte, ingrijiri medicale. De cate ori are prilejul sai manance de la altii, gesturile sale sunt sugestive pentru lacomia structural: „Batranul manca cu lacomie, varand capul in farfurie”. Vrea sa-i construiasca o casa „fe-fetitei”, dar foloseste materiale foarte ieftine, stranse de la demolari, iar planul arhitectural il facuse singur. Vinde cursuri, manuale, seringi, instrumente medicale pe care le confisca sau le ia pur si simplu de la studentii care stateau la el cu chirie si care intarziau cu plata acesteia. Banii ii tine in casa, ascunsi in locuri ferite, temandu-se mereu sa nu-l vada cineva atunci cand umbla la ei, dar nu ii depune la banca, deoarece avarul trebuie sa pipaie, sa vada si sa numere mereu banii, pe care-i iubeste mai mult decat orice pe lume.
    Gesturile, balbaiala, riiguseala sunt arme de aparare, reactii provocate de teama de a nu fi jefuit, de a nu fi nevoit sa dea vreun ban cuiva. Ciudatenia personajului este data de glasul „stins” si „ragusit”, dar si de duiosiile emotiile stiute numai de el, cand isi freca mainile cu „un ras prostesc” sau de atitudinea fata de Otilia pe care „o sorbea umilit din ochi si radea din toata fiinta pana cand fata il prindea in bratele ei lungi”.
    Tinuta vestimentara este ridicola, poarta ciorapi de lana de o grosime „fabuloasa” si „plini de gauri”, unghiile netaiate, ghete de gumilastic, nadragii largi de stamba colorata prinsi cu sfoara, aceste detalii constituind o alta modalitate indirecta de caracterizare, accentuand avaritia personajului.
    Sentimentele paterne pe care le are pentru Otilia nu sunt suficiente pentru a legaliza adoptia fetei, a face testament sau a depune o suma de bani la banca, intr-un cont pe numele ei, desi este convins ca asa ar fi fost drept si cinstit. Patima pentru bani si avaritia sunt mai puternice si-l fac sa ezite, dovedind un caracter slab. Otilia il intelege la randul ei si nu poate fi suparata pe „papa” care este „un om bun, dar are si el ciudateniile lui”.
    Destinul lui Costache este dramatic, Stanica Ratiu fiind cel care ii fura pachetul cu bani pe care batranul il tinea asupra sa, tocmai de teama hotilor. Dupa al doilea atac cerebral, Giurgiuveanu ar fi scapat cu viata, dar cand vede ca i se smulge de sub saltea tot ceea adunase cu patima intreaga sa existenta, moare cu groaza intiparita pe chip, articuland cu disperare: „ba-banii, pu-pungasule”.
    Relatia cu celelalte personaje este dominata de o suspiciune permanenta, banuind mai ales pe Aglae si pe Stanica Ratiu ca ii pandesc averea, desi si celelalte personaje au, intr-o masura mai mare sau mai mica interese materiale la Giurgiuveanu. Relatiile lui Costache cu familia sunt degradate si conflictuale: de Aglae ii este frica, pe Aurica o uraste, Stanica este pentru el un adevarat pericol, iar pe ceilalti ii ignora.
Umanizarea avarutui se motiveaza prin respectul pe care Giurgiuveanu il avea pentru Pascalopol, prin increderea fata de Felix si dragostea pentru Otilia.
    „Costache este expresia tipica a unei monomanii. Un altul si-ar investi banii in afaceri spre a-i fructifica sau si-ar lua masuri mai severe de paza, convins ca toti l-ar fura, si nimeni nu l-ar ocroti; el tine totul la el si e hotarat sa infrunte eroic orice atac. Figura lui Costache Giurgiuveanu e una din marile creatii ale romancierului” (Al.Piru).
    Otilia Marculescu este „eroina mea lirica”, proiectia autorului in afara, „tipizarea mea in ipostaza feminina” (G.Caiinescu). Este cel mai modern personaj al romanului, atat prin tehnicile de realizare, cat si prin problematica sa existentiaia, reprezentand tipul feminitatii.
Otilia, o tanara de optsprezece ani, este fiica celei de a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, femeie frumoasa si bogata, care murise „de suparare” si-i lasase lui toata averea, laolalta cu indatorirea cresterii Otiliei, ramasa de mica fara mama. Costache o creste ca pe fiica lui, dar avaritia il impiedica s-o infieze oficial sau sa-i asigure, in mod concret, un viitor.
    Fascinanta si imprevizibila, Otilia se diferentiaza de celelalte personaje feminine din literatura romana – de Sasa Comanesteanu din „Viata la tara” de Duiliu Zamfirescu si de Olguta din „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu – prin aceea ca ea se afla permanent intr-un proces dinamic, in continua devenire.
    PortretuI fizic, relatat direct, prin ochii lui Felix, sugereaza, indirect, trasaturile sale morale de delicatete, tinerete, farmec, cochetarie, distinctie, inocenta si maturitate: „… un cap prelungsi tanar de fata, incarcat de bucle, cazand pana la umeri. Fata, subtirica, imbracata intr-o rochie foarte larga pe poale, dar stransa tare la mijloc si cu o mare colereta de dantela pe umeri, ii intinse cu franchete un brat gol si delicat…”.
Definita indirect, de fapte, actiuni, gesturi, vorbe si gdnduri, Otilia este un personaj complex, cu un comportament derutant, fiind capabila de emotii puternice, apoi trecand brusc de la o stare la alta, imprastiata si visatoare uneori, dovedind alteori, in mod surprinzator, luciditate si tact. Este un amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: alearga desculta prin iarba din curte, se urca pe stogurile de fan in Baragan, sta ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund lucida si matura atunci cand ii explica lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot casatori, dovedind o autocunoastere desavarsita a propriei firi: „Eu am un temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata”.
    Descrierea detaliata a camerei sugereaza, indirect, firea enigmatica a Otiliei: „o masa de toaleta cu trei oglinzi mobile si cu multe sertare, […] un scaun rotativ pentru pian”, ar putea simboliza firea ei imprevizibila (motivul oglinzilor). Dezordinea tinereasca a lucrurilor aruncate amestecat peste tot (rochii, palarii, pantofi, jurnale de moda frantuzesti, carti, note muzicale, papusi) trimit catre exuberanta juvenila, catre un univers spiritual al „ascunzisului feminin”, cum spune naratorul.
    Finalul romanului este deschis in privinta destinului Otiliei, modernismul personajului constand si in faptul ca nimeni nu poate dezlega misterul ce se tesuse in jurul ei, Pascalopol insusi conchizand ca, dupa atatia ani, pentru el Otilia ramasese „o enigma”. Fotografia pe care o priveste Felix dezvaluie o „femeie frumoasa, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatica”, ci avea un aer de platitudine feminina, care nu mai semana cu imaginea din constiinta lui.
    Este cel mai controversat personaj al romanului, aparand in opinia celorlalte personaje in mod diferit, starnind contradictii surprinzatoare: Mos Costache o iubeste pe „Otilica”, „pe fe-fetita mea”, el fiind „papa” care primeste de la ea un strop de tinerete, lumina si vioiciune. Rationalul Felix vede in Otilia „o fata admirabila, superioara, pe care n-o inteleg”. Pascalopol o priveste pe Otilia ca pe femeia in devenire, are rabdare cu ea, dar nu distinge „ce e patern si ce e viril” in dragostea lui pentru tanara, pe care o considers „o artista” si care il incanta si il emotioneaza, „e ca o randunica”. Pentru Stanica Ratiu, Otilia este o femeie cu „spirit practic”, care stie ce vrea si cum sa se descurce in viata: „desteapta fata!”. Aglae o considera „o zanatica”, „o dezmatata”, „o stricata”, care suceste capul baietilor de familie, deoarece chiar si pe Titi reusise sa-l cucereasca, iar Aurica o uraste si o invidiaza pentru ca are succes la barbati.
    Otilia traieste drama singuratatii, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata fericire, deoarece – se destainuie ea lui Felix – o femeie se bucura de viata adevarata doar cativa ani: „Cat crezi tu ca mai am de trait, in intelesul adevarat al cuvantului? Cinci, sase ani!” Otilia intruchipeaza, asadar, eternul feminin plin de mister, tainic si cuceritor, care fascineaza prin amestecul de sensibilitate Candida si profunda maturitate.
    Felix Sima, definit chiar de Calinescu „martor si actor”, deschide romanul prin descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu, privita in detaliu si il incheie cu aceeasi imagine a cladirii vazute din perspectiva eroziunii timpului. Romanul pune in centrul narativ al actiunii formarea personalitatii lui Felix, de aceea poate fi considerat, din acest unghi, un bildungsroman.
    Ca participant direct la actiune, Felix este personaj in roman, actiunile, faptele, situatiile in care este pus argumenteaza, indirect, statutul de „actor”. Tot Felix este cel care introduce cititorul intr-o lume necunoscuta, de care acesta ia act prin imaginile reflectate in constiinta lui. De aceea, Felix are un statut complex in roman, in afara de cea de „actor” el este, de asemenea narator-martor si personaj-narator.
Felix Sima este fiul doctorului Iosif Sima, de la Iasi, care murise si-l lasase pe baiat in grija tutorelui Costache Giurgiuveanu. Acesta din urma, caruia Felix obisnuia din familie sa-i spuna „unchiul”, era cumnatul tatalui sau, deoarece fusese casatorit cu singura lui sora, care murise cu multi ani in urma.
    Dupa moartea tatalui, Felix mostenise „o casa cam veche, dar solida si rentabila” si „un oarecare depozit in bani”, pe care le administra mos Costache de un an de zile, de cand baiatul ramasese orfan. Tanarul venise la Bucuresti, la unchiul sau, ca sa urmeze cursurile facultatii de medicina, ca si tatal sau.
    Portretul fizic ilustreaza, prin detaliile descrierii directe, trasaturile morale ale tanarului de optsprezece ani, care reies in mod indirect: „fata ii era juvenila si prelunga, aproape feminina” sugereaza delicatetea sufleteasca, nasul „de o taietura elenica” ii dadea o „nota voluntara”, iar imbracamintea, desi o „uniforma de licean”, ii dadea un aer barbatesc si elegant.
    Comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele, contureaza, indirect, o fire rationala, lucida, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitica si un spirit de observatie foarte dezvoltat. De la inceput, Felix simte pentru Otilia o simpatie spontana, care se transforms in iubire, fiind chinuit de lupta ce se da in sufletul sau intre a crede barfele clanului Tulea si a pastra o dragoste pura pentru fata. Il descumpaneste comportamentul derutant al Otiliei, nu-si poate explica schimbarile bruste de atitudine ale fetei. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol il deznadajduieste, insa nu renunta la cariera, ba dimpotriva, esecul in dragoste il maturizeaza. Lucid si rational, el intelege ca intr-o societate degradata in esentele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, casatoria devenind o afacere pentru supravietuire si nu o implinire a iubirii. Felix insusi „se casatori intr-un chip care se cheama stralucit si intra, prin sotie, intr-un cere de persoane influente”.
        In relatiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situandu-se deasupra superficialitatii si meschinariei lumii burgheze, conducandu-se dupa un cod superior de norme etice: „sa-mi fac o educatie de om. Voi fi ambitios, nu orgolios”. Ambitios, asadar, invata si face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional. Ferm si tenace, munceste cu seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut in medicina, publica un studiu de specialitate intr-o revista franceza si, cu indarjire si preocupare pentru cariera sa, devine profesor universitar si o autoritate medicala, casatorindu-se, potrivit ambitiei sale, cu fata unei personalitati politice a vremii, care-i asigura si un statut social superior.
    Felix Sima evolueaza de la adolescenta la maturitate, traind experienta iubirii entuziaste si ambitia realizarii in plan profesional. Din acest punct de vedere, opera „Enigma Otiliei” poate fi considerate un bildungsroman.
    Stanica Ratiu este tipul parvenitului, al arivistului, inscris in galeria lui Dinu Paturica, personajul lui Nicolae Filimon, fiind in acelasi timp si tipul demagogului, alaturi de Nae Catavencu al lui I.L.Caragiale. Stanica, „avocatul fara” procese” provine dintr-o familie numeroasa care-si impartise diferitele mosteniri, fiind produsul societatii in care traieste, o lume in care band reprezinta totul, in care casatoriile se bazeaza pe interese materiale, ca si cariera, succesul in viata politics, respectul si statutul social, adica o lume unde „Zeul la care se inchina toti este banui” (Balzac).
    Stanica Ratiu este ginerele Aglaei Tulea, fiind casatorit cu fiica mai mare a acesteia, Olimpia, cu care traise in concubinaj pana cand ea primise drept zestre o casa care apartinuse tatalui ei, Simion Tulea.
    Stanica Ratiu este construit, asemenea celorlalte personaje, din detalii fizice cu semniflcatii morale, acesta fiind un barbat „de o sanatate agresiva”, cu „parul mare si negru, foarte cret si cu mustata in chip de musca”, imbracat „intr-un costum de soie-ecrue deschis”, cu „o lavaliera” infoiata, semn al dorintei sale de a parea un om de lume, in pas cu moda. El isi face aparitia in casa lui Costache Giurgiuveanu, unde se adunasera toate personajele romanului la o partida de carti, cu scopul de a-l convinge pe socrul sau, Simion Tulea, sa-i dea dota promisa Olimpiei, pentru ca, la randul lui, sa-si respecte promisiunea de a se casatori legal cu dansa.
    Gesturile, atitudinea, actiunile si mai ales vorbele compun, indirect, mai ales, locvacitatea personajului, parvenitismul si demagogia tipica: „Stanica vorbea sonor, rotund, cu gest artistic si declamator”, asteptand cu nerabdare „lovitura cea mare care sa-i schimbe cursul vietii”. Nu se da in laturi de la nimic pentru a deveni bogat, colporteaza stiri, inventeaza zvonuri, da sfaturi pe care nu i le cere nimeni, se amesteca in cele mai personale actiuni ale altora, face promisiuni pe care nici nu se gandete sa le respecte, fiind mereu in micare, prezent mereu i peste tot, agasand pe toata lumea: „informeaza i se informeaza, trage sfori cu indiscretie si cu un tupeu revoltator”.
    Dotat cu o locvacitate (locvace – care vorbete mult, guraliv, limbut) desavarita, Stanica tine discursuri demagogice despre orice: familie, societate, principii morale, libertate, religie, cu o usurinta ce demonstreaza ca nici una dintre ideile exprimate nu-l definete.
    Ipocrit si fanfaron, inteligent si abil, Stanica traiete in concubinaj cu Olimpia, sperand ca ea va mosteni o avere importanta, dar dupa ce fura banii lui Giurgiuveanu i se imbogatete, ea nu este femeia potrivita care sa-l ajute in ascensiunea de a deveni un om important in societate. De aceea se hotarate sa se desparta de ea, dar, din perfidie structurala, da vina pe faptul ca este lipsit de „fericirea paternitatii” (dupa moartea lui Relior) i face parada de sensibilitatea sa, ducand „o lupta dureroasa intre sentimente i datorie”.
    Impostor, volubil, grosolan, trivial, demagog, patetic si naucitor de locvace, Stanica „are geniu”, adopta maniere distinse cu Aglae, pe Aurica „o ia in brate si o saruta viguros”. Bun cunoscator de oameni, exercita asupra interlocutorului o influenta puternica, are o capacitate de adaptabilitate fantastica, este un actor talentat, jucand cu fiecare alt rol, in functie de interes. In timpul bolii lui Costache Giurgiuveanu, Stanica, cinic, ii povestete despre decesele unor persoane, „cu o viteza satanica”, inspaimantandu-l pe batran.
    Arivist, hotarat sa puna mana pe averea lui mos Costache, ii fura si-i cauzeaza astfel moartea: „ba-banii, pu-pungaule”. Fara nici un pic de remucare, joaca rolul indureratului, mai ciupete ceva bani din saculetul gasit de Aglae, apoi, imbogatit, parasete cu totul familia Tulea. Se casatorete cu Georgeta, isi face firma de avocatura, patroneaza tripouri i cercuri de morfinomani i este propulsat de noul sau statut social in viata politica, devenind o personalitate remarcabila a acestei societati degradate, in care nu conteaza mijloacele de parvenire, ci numai banii, averea, bogatia.
    Demagog, sustine cu emfaza teorii sforaitoare despre importanta si binefacerile familiei, dar refuza cu incapatanare sa oficializeze relatia lui cu Olimpia, dei aveau un copil, pana cand aceasta nu obtine casa promisa ca zestre. Cand ii moare copilul este indurerat ostentativ, se vaicarete galagios si urmareste numai sa capete niste bani, de la oricine se lasa Induiosat de „suferinta” lui. Tot copilul este folosit ca argument si dupa ce-l jefuieste pe mos. Costache si vrea sa se desparta de Olimpia, care nu mai corespundea noilor sale pretentii de om de lume. Tine un discurs demagogic despre „neputinta fiziologica” a Olimpiei, care nascuse „un copil neviabil” si, luand-o razna cu ideile, o acuza, patetic, ca se sustrage „indatoririlor morale fata de societate”, ca e posibil sa ia droguri numai ca sa impiedice „crearea unei familii”, concluzionand: „Nemaifiind sotia mea de facto, voi face ca, in curand sa nu mai fii nici de jure”.
    Stanica Ratiu este asadar „profitorul de ocazie, escrocul ordinar, lipsit de orice scrupul, gata oricand de orice ignominie (josnicie, infamie, marsavie), fanfaron sentimental, afectand seriozitatea, cultivator de parada al demnitatii civile, demagog, schelalaitor, oferindu-si tuturor serviciile cu o limbutie incontinent;! (care este lipsit de moderatie, care este neretinut, violent), hilara”. (Al. Piru).
    Leonida Pascalopol, mosjer si, mai nou, burghez rafinat, este prezentat cititorilor tot prin ochii lui Felix, care vede „un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, […] elegant prin finetea pielii si taietura englezeasca a mustatii carunte”. El mostenise de la parinti o mosie intinsa si fusese predestinat sa faca studii fara utilitate practica, ci numai pentru a-si forma un gust rafinat si o cultura solida. Facuse studii in strainatate, calatorise prin toata Europe si se casatorise, inainte de terminarea facultatii, cu o femeie foarte frumoasa, de care se despartise sau ramasese vaduv, nu stia nimeni, pentru ca lui nu-i placea sa vorbeasca despre aceasta experienta, evidentiindu-se aici o elipsa narativa.
    Comportamentul, gesturile si atitudinile lui Pascalopol contureaza, indirect, un om generos, rafinat, cu gusturi desavarsite, elegant, are o casa mobilata cu distinctie, canta la flaut, este cultivat si plin de noblete. Nerealizat pe planul studiilor si in plan matrimonial, Leonida Pascalopol se considera un om ratat si vrea sa se faca util celor care au nevoie de el. Traieste in preajma Otiliei, pe care o cunoaste de cand era mica si-l satisface toate dorintele si capriciile: „Un astfel de ratat sunt si eu, insa vreau ca aspiratiile mele de natura artistica sa le realizez in domnisoara Otilia”.
    In opinia celorlalte personaje, Pascalopol este un domn de o noblete desavarsita, culant, echilibrat si rabdator, plin de tact fata toti, desi observa rautatea Aglaei, avaritia lui Costache sau ipocrizia lui Stanica.
    Otilia il vede ca pe un „om de lume”, un „barbat sic si singur, saracul”, iar Pascalopol are „nevoie de domnisoara Otilia, ea e micul meu vitiu sentimental”, acceptand, daca ar fi nevoie, chiar statutul de parinte:  „Daca nu pot fi un amant, raman intotdeauna un nepretuit prieten si parinte”. Discret si delicat, domic de a avea o familie, el vine aproape in fiecare seara in casa din strada Antim, joaca si pierde – cu generozitate -la carti in favoarea lui mos Costache, aduce delicatese pentru cina, rabda cu distinctie rautatile Aglaei si flirturile grotesti ale Auricai, ii plateste lui Felix taxele la universitate, fara ca acesta sa stie.
    Cu aceeasi noblete sufleteasca, atunci cand isi da seama, dupa cativa ani de casatorie, ca nu mai este potrivit pentru Otilia, ii reda acesteia libertatea, ca ea sa poata deveni „nevasta unui conte, asa ceva”, dintr-un profund sentiment „de umanitate, s-o las sa-si petreaca libera anii cei rilai frumosi”.
    Finalul romanului ilustreaza intalnirea dintre Felix si Pascalopol, dupa razboi. Mosierul ii marturiseste tanarului doctor faptul ca Otilia l-a iubit foarte mult, „mi-a spus chiar ca, daca ar sti ca suferi, nu s-ar da inapoi de a ma insela cu dumneata”. Pascalopol imbatranise, era „uscat la fata, dar tot elegant” si spune despre Otilia, cu un glas incarcat de nostalgie: „A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma”.
Aglae Tulea este „baba absoluta, fara cusur in rau”, asa cum o caracterizeaza un personaj, Weissmann, este sora lui Costache Giurgiuveanu, mama a trei copii: Olimpia, Titi si Aurica si sotia lui Simion Tulea.
    Portretul fizic este detaliat si are, indirect, semnificatii pentru portretul moral, fiind conturat direct, tot prin ochii lui Felix: „cu parul negru pieptanat bine intr-o coafura japoneza”, cu fata „galbicioasa”, cu „buzele subtiri”, cu nasul incovoiat, obrajii brazdati de cute adanci si ochii bulbucati ca ai lui mos Costache, improasca ura si venin, fiind mereu invidioasa si artagoasa.
    Gesturile, mimica, vocabularul si intreg comportamentul, evidentiaza, indirect, o femeie proasta, acra si vulgara, limitata in gandire si, ca toti membrii familiei Tulea, lipsita total de fantezie si de capacitate creativa.
    Lacoma si obsedata de averea lui Costache, are un singur scop, pe care nu si-l implineste: realizarea copiilor ei. Marginita, odioasa, meschina, inveninata, Aglae se opune cu tarie incercarii fratelui ei de a o infia pe Otilia.
    Relatiile cu celelalte personaje difera in functie de interesele Aglaei, pe care insa nu este in stare sa si le duca la indeplinire. Dragostea pentru copiii ei n-o umanizeaza, deoarece este incapabiia sa inteleaga corect problemele lor, amplificandu-le defectele si neputintele. Este autoritara cu Titi si Aurica, indiferenta fata de Olimpia, iar pe Simion il ignora cu desavarsire, el reprezentand numai pensia si banii pe care ii ia cu sentimentul ca i se cuvin, ca sunt ai ei.  

        Dispretuieste orice preocupare intelectuala, considera ca prea multa carte strica mintile oamenilor, de aceea il intelege pe Titi, caruia-i curge sange din nas de prea multa invatatura, desi acesta implinise 22 de ani si ramasese repetent mereu, nereusind sa-si termine scoala. Proasta si rautacioasa, greseste profund in metodele de educafie, pe Titi il trimite sa se legene ca sa se linisteasca, amplificandu-i astfel boala psihica, iar pe Aurica o indeamna sa-si gaseasca un barbat si sa se marite, iubirea neintrand in calculele sale. Pe sotul ei, desi bolnav, il desconsidera, il ignora, iar in cele din urma il abandoneaza intr-un ospiciu, fiind total lipsita de sentimente umane. Autoritara si plina de venin fata de toata lumea, anihileaza personalltatea copiilor ei, pe care nu-i intelege si care esueaza lamentabil: Olimpia e parasita de Stanica, Titi cade tot mai mult in mania „leganatului”, iar Aurica ramane fata batrana.
    Invidioasa si rea, Aglae o uraste profund pe Otilia, pe care o dispretuieste pentru ca e „orfana”, o jigneste fara nici un fel de jena, spunandu-i „stricata” si „dezmatata”, dand-o drept exemplu negativ Auricai.
    Zgarcita si rapace, avida de bani si de avere, ea mosteneste pana la urma numai o cladire ruinata si darapanata, fiind inselata de Stanica, de Costache, desi instalase in casa fratelui ei un adevarat cartier general, organizase un asediu militar, astfel ca nimeni sa nu poata scoate nimic din casa.
    Aglae se contureaza si din opiniile celorlalte personaje. Otilia spune ca este o „vipera”, iar Weissmann o numeste „baba absoluta, fara cusur in rau”. Stanica este uimit de rautatea soacra-si, „scarboasa femeie” si „veninoasa”, iar atunci cand cheama doctorul pentru Simion si Aglae se tocmeste cu el, constata cu dispret: „Aglae, soacra-mea, e o vrajitoare, n-are inima nici de un gram. Ii moare barbatul si se tocmeste cu doctorul. Si e plina de bani”.
    Aglae Tulea este un personaj grotesc, prin faptul ca nu are nici o trasdturd pozitiva, chiar calitatea de mama iubitoare este daunatoare si distructiva pentru copii.
    Simion Tulea este sotul Aglaei si tatal celor trei copii, Olimpia, Aurica si Titi. Fost mecanic, acum pensionar, devine senil si apatic, evoluand treptat spre nebunie. Starea lui se manifesta prin crize de melancolie sau, dimpotriva, de agitatie, devine obsedat de mancare, se crede Iisus Hristos, lucreaza la gherghef fete pentru perne decorative, picteaza tablouri copiind carti postale ilustrate.
    Portretul fizic este conturat direct, prin ochii lui Felix, inca de la inceputul romanului. Simion Tulea era „un barbat in varsta, cu papuci verzi in picioare si cu o broboada pe umeri”, cu mustati „pleostite si un mic smoc de barba”. Simion se imbolnaveste, „slabea vazand cu ochii”, desi manca incontinuu, ca sa faca muschi, pe care-i arata cu mandrie la toata lumea, fiind ridicol, deoarece era numai piele si os. Se credea Iisus, „purtatorul cuvantului dumnezeiesc” si spunea ca tocmai a inviat: „Ieri am inviat”. Nu are nici un fel de responsabilitate de tata, nu-si iubeste copiii, iar despre Olimpia spune ca nu e fiica lui. Innebuneste, este internat cu ajutorul lui Weissmann intr-un ospiciu, unde este abandonat de intreaga familie.
    Aurica Tulea este fata cea mica a Aglaei, conturata in antiteza cu feminitatea si delicatetea Otiliei, supusade la inceput si pana la sfarsit unui automatism psihologic si intruchipeaza tipul fetei batrane.
    Portretul fizic este conturat direct, prin ochii lui Felix inca de la sosirea acestuia in casa Giurgiuveanu: „o fata cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenti ca si ai Aglaei, fata prelunga, sfarsind intr-o barbie ca un ac, cu tample mari incercuite de doua siruri de cozi impletite”, aratand mult mai in varsta, deoarece se fardeaza strident, are trupul slab si uscat, parul rarit.
    Avida dupa barbati, este obsedata de maritis si vede in oricine un posibil pretendent. Insistentele ei insinuoase, comportamentul agasant de „fata cuminte” pun pe fuga toti barbatii. Este „indragostita” din principiu, luand in calcul orice barbat aflat in preajma: pe Felix care fugea cand o vedea apropiindu-se, pe Pascalopol, pe care nu-l intelegea in dragostea lui pentru Otilia („ce-o fi vazand Pascalopol la Otilia?”), pe                     Weissmann, pe care l-ar vrea de barbat chiar daca el este de alta religie. Rautatea si ura ei se indreapta tot asupra Otiliei, despre care crede, ca si mama sa, ca stie sa se agate de gatul barbatilor. Invidia ii intuneca judecata in asemenea grad, incat se lanseaza in aprecieri defaimatoare, debiteaza invective, devenind nesuferita si artagoasa. Cand Otilia era mai mica, Aurica se ducea la ea la scoaia si, intrebata fiind daca o cauta pe verisoara ei, ea raspundea mieros: „Mda, […] dar nu mi-e verisoara. E o fata pe care o crestem din mila. Numai de-ar invata.”
Lipsita de farmec, de generozitate, de nobiete, de delicatete si sensibilitate, ea seamana cu Aglae, devenind acra, rea, arfagoasa, nesuferita.
Plimbarile ei pe Calea Victoriei, in goana dupa barbati, devin din ce in ce mai dese si mai rapide, adevarate raiduri ce denota disperarea nestapanita, schimbandu-i vizibil fizionomia, imbatranind de timpuriu, iar toate fardurile nu puteau ascunde asemanarea cu maica-sa. Ea ramane nemaritata si realizeaza, instinctiv, drama pe care o traieste din cauza unei mame posesive si autoritare, care-i ingradise libertatea de gandire si de actiune. Cand Otilia, generoasa, ii daruieste pianul, ea izbucneste intr-o efuziune sentimentaia sincera: „Totdeauna te-am iubit pe tine, ca ai fost sincera si n-am aprobat-o pe mama. […] Te fericesc in fond, ca esti libera si poti sa faci ce vrei. Daca n-aveam eu familia pe cap, azi eram fericita”.
    Titi Tulea – tipul retardatului, este mezinul familiei Tulea, un tanar neputincios, incapabil de a gandi creativ.
    Descrierea detaliata a infatisarii lui Titi este facuta, in mod direct, de Felix, cu prilejul primei lui vizite la familia Tulea. Tanarul era „mai in varsta decat Felix cu cativa ani”, avea „o usoara mustata si barbia despicata in doua”, semanand cu Simion la barbisonul abia schitat de cateva tuleie.
    Este dominat de automatisme, copiaza note muzicale si carti postale, nu este in stare sa invete si ramane repetent de mai multe ori, abandonand scoala. Este incurajat de mama sa, Aglae, in manifestable psihice, cand, aflat in criza, se legana ore in sir. Il mosteneste ereditar pe tatal sau, Simion Tulea, devenind treptat la fel de apatic si dezinteresat de tot ce se petrece in jurul lui. O asculta pe Aglae si in relatiile amoroase, aceasta dirijandu-i intreaga viata, fiind autoritatea suprema cu care ii si ameninta pe cei care-l supara: „Va spun la mama!”
    Olimpia Tulea Ratiu este fata cea mare a familiei Tulea si sotia lui Stanica Ratiu. Portretul fizic evidentiaza, prin caracterizare directa, elementul genetic si sugereaza, ca si la celelalte personaje, firea femeii: „Olimpia semana in chip izbitor cu Simion si cu Titi, avand barbia despicata la fel, in doua, in chip suparator pentru o femeie. […] Sprancenele, ca si la Titi, erau imbinate viguros deasupra nasului”. Vorbea „moale sententios si cu o mare convictiune (convingere)”. Placida si lenesa, Olimpia nu are energia de a se lupta pentru zestrea pe care i-o promisese Simion, fapt pentru care Stanica nu voia sa se casatoreasca legal cu ea, desi aveau un copil. Barbatul se enerveaza din cauza nepasadi Olimpiei, care „sta ca o dobitoaca, nu cere nimic, nu descopera nimic, o sa moara toti si n-o sa-i ramana nici un ac”.
    Dupa ce se casatoresc, Olimpia si Stanica vin mereu la masa la Aglae, uitand cu desavarsjre de copilul care avea numai doua luni. Relu moare din cauza neglijentei si inconstientei Olimpiei, care „primi lovitura cu mare calm, aproape ca o usurare”. La inmormantare, Olimpia era „nepasatoare, plictisita” si nici nu se gandea ca ar putea suporta cheltuielile. Cand Stanica devine bogat si-i tine un discurs despre despartire, ea isi inchipuie „ca bate campii ca de obicei”, asa ca, somnoroasa fiind, „casca lenesa si adormi adanc”, fara sa inteleaga ceva din cuvantarea lui Stanica. In cele din urma, Olimpia accepta sa divorteze si astfel destinul ei se aliniaza aceluia al lui Titi si al Auricai.
    In concluzie, relatiile dintre membrii familiei Tulea sunt degradate, lipsite de sinceritate si de legaturi afectuoase, asa cum remarca Felix: „Curioasa familie […]. Nici unul nu are cea mai mica iubire pentru celalalt, toti se barfesc si se urasc”.
„Enigma Otiliei” de George Calinescu este un roman, fiind o specie a genului epic, in proza, de mare intindere, cu actiune complexa si complicata, desfasurata pe mai multe planuri narative care se intersecteaza si se determind reciproc,avand o intriga complicata.Personajele numeroase si puternic individualizate sunt angrenate in conflicte putemice, structura narativa este ampla si conlureaza o imagine bogata si profunda a vietii. Principalul mod de expunere este naratiunea, iar personajele se conlureaza direct prin descriere detaliata si indirect, din propriile atitudini, fapte, ganduri si vorbe, cu ajutorul dialogului si al monologului interior. Elementele realiste ilustreaza realitatile societatii romanesti de la inceputul secolului al XX-lea, degradata din pricina fortei mistificatoare a banului.
    In 1932, vorbind despre directia pe care trebuie sa o urmeze romanul romanesc, daca sa fie balzacian, stendhalian, tolstoian sau proustian, George Calinescu argumenta ca „trebuie sa fim cat mai originali, si ceea ce confera originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental, […] literatura nu e in legatura cu psihologia, ci cu sufletul uman”.

 Romanul „Morometii” – Marin Preda

 

Romanul „Morometii” a aparut in doua volume, primul fiind publicat in 1955, iar cel de-al doilea in 1967, fiind nu numai un punct de reper in proza postbelica, ci si o reprezentare de exceptie a satului traditional romanesc din Campia Dunareana, in perioada interbelica si postbelica. Romanul a fost precedat de 3 nuvele: „Intalnirea din pamanturi”, „O adunare linistita” si „Dimineata de iarna”. h8l24ld
          Continuand traditia romanului romanesc de inspiratie rurala (Rebreau, Slavici, Sadoveanu), Marin Preda a creat un roman original, cu o viziune moderna asupra lumii rurale. Scriitorul isi fundamenteaza romanul din perspectiva relatiei omului cu timpul, a umanitatii cu istoria, la rascruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necrutatoare.
           Marin Preda este un narator omniscient, care povesteste intamplarile si evenimentele la persoana a III-a. Modalitatea narativa se remarca, asadar, prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia fata de evenimente si personaje, desi romanul are elemente autobiografice. Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe relatarea evenimentelor in ordinea derularii lor, iar cea spatiala reflecta un spatiu real, acela al satului Silistea-Gumesti si unul imaginar inchis, al trairilor interioare din sufletul si constiinta personajelor.
             Actiunea primului volum al romanului e plasata cu trei ani inaintea inceperii celui de-al doilea razboi mondial si pana in 1962- cel de-al doilea volum, in satul Silistea-Gumesti din Campia Dunarii.
Romanul, asadar, este de factura realista pentru ca zugravste veridic si obiectiv realitatea unei epoci care sta sub semnul unor evenimente istorice importante. Axa fundamentala a romanului, pe care se aseaza actiunea, este timpul. Ingaduitor la inceput, idee formulata in primele randuri ale primului volum „ se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare: viata se scurgea aici fara conflicte mari” , ideea timpului revine simetric la finalul volumului, rasturnand imaginea vietii tihnite de la inceput: „Trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare”.
             Scriitorul contureaza imaginea dramatica a satului rominesc surprins in tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existentei sale stravechi, prin disparitia taranimii traditionale, a clasei sociale fundamentale aflate in declin si supusa destramarii de catre istorie.
             Planurile de actiune sunt paralele, destinele familiilor taranesti nu se intersecteaza si nu se determima reciproc, asa cum se intampla in romanul „Ion” al lui Rebreanu. Exista aici un plan al familiei Moromete, care este centrul intregii naratiuni si un plan al celorlalte destine si familii din sat, care evolueaza paralel. Personajele sunt numeroase si puternic individualizate, care intra in conflicte puternice, fie intre ele, fie cu oranduirea sociala.
           Incipitul precizeaza locul si timpul desfasurarii actiunii. Axa timpului strabate tot volumul I, majoritatea evenimentelor avand loc de sambata seara pana duminica dimineata, cand timpul pare dilatat, oamenii pot sa faca o multime de lucruri.
           Debutul romanului prezinta intoarcerea de la camp a lui Ilie Moromete impreuna cu cei trei fii mai mari, naratorul avand si el nesfarsita rabdare, staruind asupra fiecarui amanunt, replica sau gest, construind o scena monumentala- aceea a cinei- cu o simplitate desavarsita, a miscarii personajelor ce se deruleaza dupa o ordine prestabilita, dupa un cod ancestral.
           Familia Morometilor este numeroasa, alcatuita si din copii proveniti din alte casatorii, este o „familie hibrida” , generatoare de conflicte in interiorul ei, „prin ignorarea realitatilor sufletesti individuale” (M.Ungheanu). Ilie Moromete, tatal, cu zece ani mai mare decat sotia lui, Catrina, venise in aceasta a doua casatorie cu trei baieti, Paraschiv, Nila si Achim, carora li se adaugasera doua fete, Tita si Ilinca, si inca baiat, Niculae, mezinul de 12 ani al familiei.
Morometii se afla la cina, stransi „in tinda”, in jurul unei mese mici, joase si rotunde, „pe niste scaunele cat palma”, asezati „unul langa altul, dupa fire si neam”. Cei trei frati vitregi stateau spre partea dinafara a tindei, „ca si cum ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece”, prevestind parca fuga la Bucuresti; in partea dinspre vatra, aproape de oalele cu mancare statea intotdeauna Catrina, avand langa ea pe Niculae, pe Ilinca si pe Tita, „copii facuti cu Moromete”. Autoritatea capului familiei este sugerata inca de pe acum, deoarece Moromete statea parca deasupra tuturor”, veghindu-si familia, stapanind „cu privirea pe fiecare”.
            Inca din acest prim episod, atmosfera este tensionata, fiecare dintre membrii familiei avand nemultumiriri care moocnesc, si care aveau sa izbucneasca in conflictele ce zguduiesc puternic familia, ducand la destramarea ei. In desfasurarea actiuni descoperim trei conflicte principale.
           Un conflict este intre Moromete si sotia sa, deoarece Catrina revendica, din ce in ce mai insistent, pogonul ei de pamant, pe care Moromete il vanduse in timpul foametei de dupa primul razboi mondial. Barbatul promisese in schimb ca trece casa si pamantul din jurul ei pe numele ei, urmand astfel sa asigure ca sotia sa nu va ramane pe drumuri, la o adica. Insa Moromete nu se tinuse de cuvint, glumind chiar batjocoritor cand ea aducea vorba despre asta. Zbuciumarile interioare ce o inspaimantau pe Catrina o fac sa se indrepte spre Biserica, unde gaseste alinarea dupa care tanjea.
            Un al doilea conflict se desfasoara intre Ilie si sora sa, Maria- zisa Guica. Nemultumirile acesteia gravitau in jurul celei de-a doua casatorii al fratelui sau si aveau ca obiect evident atat pe Catrina cat si pe Ilie insusi. Mama adevarata a celor trei frati murise cand acestia erau foatre mici. Atunci Guica ii propusese lui Ilie sa nu se recasatoreasca, ci so ia pe ea la casa lui sa aiba grija de copii si de gospodarie (pentru a putea avea pretentii indreptatite asupra casei parintesti si a gradini din jurul ei). In momentul in care Moromete se recasatoreste, Guica prinde o ura atat pe frate cat si pe noua lui sotie, sfarsind prin a-i indrepta impotriva mamei vitregi si a tatalui si pe cei 3 baieti. Desi ii crescuse de la o varsta frageda, cu greu si cu sacrificii (inclusiv vanzarea pogonului de pamant), Catrina primeste in loc de recunostiinta ura, acuzatii si cuvinte de ocara din partea celor trei baieti. Guica ii inversuneaza pe Paraschiv, Nila si Achim si impotriva surorilor vitrege, sub pretextul ca ele culeg rodul trudei lor sub forma hainelor si zestrei ce li se pregatea. Tot Giuca este cea care ii convinge pe cei trei sa fuga la Bucuresti, lasand familia fara oi si cai, obligandu-i astfel sa lucreze singuri, dar si sa suporte rusinea in sat de a fi fost furati de proprii copii.
           Al treilea conflict este cel dintre baieti si tatal lor, fiindca acesta „nu face nimic, sta toata ziua”, iar pe ei ii scoala cu noaptea in cap ca sa plece la munca si nu-i slabeste toata ziua cu ordine si porunci. Il acuza pe Moromete ca nu e in stare de a vedea in recolte valoarea comerciala, pe cand „altii, ca alde Balosu”, stiu sa castige bani din vanzarea produselor. Il silesc sa plece si el la munte cu cereale. Dar nu iese nimic nici din aceasta calatorie(spre satisfactia cinica a lui Ilie), caci Moromete, induplecat de lacrimele unei vaduve, vinde porumbul mai ieftin decat avea sa o faca Balosu putin mai tarziu.
          Datoriile la banca, plata focierii si traiul zilnic al unei familii numeroase il sufoca pe Moromete, care trebuie sa se descurce cumva, fara a vinde din pamant. Ca sa mai acopere din datorii, se hotareste sa vanda lui Tudor Balosu salcamul din curte, desi acesta „strajuia prin inaltimea si coroana lui stufoasa toata partea aceea a satului”, ca simbol al trainiciei si al stabilitatii.
          Taierea salcamului este al doilea dintre cele trei momente esentiale ale volumului (primul fiind cina), atat prin maiestria construirii lui din detalii ce se aduna progresiv, prin cuvinte expresive, si prin simbolistica dramatica, acesta fiind pimul semn al declinului familiei Moromete, dar si al satului traditional, ramas parca aparare: „…acum totul se facuse mic. Gradina, caii, Moromete insusi aratau bicisnici. Cerul deschis si cimpia napadeau imprejurimile”. Scena taierii salcimului este de un dramatism impresionant, asfel ea se desfasoara inainte de rasaritul soarelui, in lumina crepusculara a sfarsitului noptii, pentru ca nimeni sa nu fie martor la actul distrugator, pe fondul bocetului ce venea din cimitir. Acest amanunt ne duce cu gandul la faptul ca taierea salcamului nu era numai prevestirea unei drame personale, ci inceputul unei decaderi universale, deplansa de intreaga natura, facand durearea personala, o durere universala. Liantul universului satului in general, si elementul central al Silistei-Gumesti in particular-salcamul, fusese taiat, acest lucru prevesteste decaderea ce va urma.Chiar si ciorile se roteau dezorientate, nemaiavand pe ce sa se aseze. Salcamul taiat facea parte din viata familiei Moromete, si, deopotriva, din existenta satului, „toata lumea cunostea acest salcam”, simbolizand elementul pastrator al traditiilor si credintelor stramosesti, al stabilitatii taranesti.
             Inima adevarata a satului este Poiana lui Iocan, locul unde se aduna gospodarii satului, cei care sunt „nici saraci, nici bogati”, intre care Moromete, Cocosila si Dumitru al lui Nae citesc ziarul, comenteaza politica ironic si cu umor, dupa legi anume, stravechi, stiute numai de ei; in dialogul lor duelul inteligentei scapa spontan, dandu-le iluzia libertatii si a demnitatii lor. Aici spiritul rational al lui Moromete e recunoscut de toti, el este cel care explica, clarifica, trage concluzii: „trei chestiuni se desprind de fapt din aceasta situatie” spune Moromete. Astfel se poate spune ca Moromete nu era o autoritate doar in familie, ci si in comunitatea rurala. El este spiritul intalnirilor din Poiana lui Iocan, absenta sa facea ca intalniriile saptamanale de duminica dimineata sa fie „nu prea reusite”. Moromete avea placerea vorbei, mestesug cu care isi fascineaza consatenii, dar si criticii vremii, care apreciaza: „Ilie Moromete reprezinta tipul taranului filosof”.
              Plata darilor constituie principalul motiv de ingrijorare pentru Moromete, desi avea acum „vreo sase pogoane de pamint si-si facuse o casa frumoasa”, insa nu avea suficienti bani pentru plata impozitelor pe pamant (foncierea) si ratele imprumutului de la banca. Chemat sa vina acasa de la fierarie, Moromete vazu pe prispa casei doi oameni care-l asteptau. Unul dintre ei era Jupuitu, agent de urmarire, care venise dupa „fonciirea pamantului”. Ceea ce urmeaza este un episod demn de nenea Iancu: Moromete „joaca” scena „foncierii” cu o gama inepuizabila de tertipuri, incercand sa scape si data aceasta. Gesturile, vorbele rostite, agitatia lui fara rost construiesc un moment unic in literatura. Desi era singur acasa, Moromete striga la toti ai casei „Catrina, ia, fa, secerile astea”, „Paraschive nu vezi ca furca aia sta acolo langa gard de cinci saptamani”, pentru a parea un om ocupat, care are probleme mult mai importante decat cele pentru care venisera cei doi, pe care-i ignora cu desavasire; apoi se intoarce brusc „pe calcaie si striga: N-am!”. In final Moromete le da 1000 din cei 1200 de lei primiti pe salcam, spunand ca vor primi restul „peste o saptamana, doua”.
               Scena secerisului este al treilea moment important al primului volum. Ea
prezinta datini din viata satului traditional, constituindu-se intr-o adevarata monografie a obiceiurilor si ritualurilor din timpuri stravechi. Culegerea roadelor pamantului este un moment de bucurie, de contopire deplina a omului cu ritmurile naturii. Secerisul are reguli precise, impuse de traditia strabuna: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneste recoltarea granelor, masurand cu pasul „statiile”, partile de loc, pe care vor trebui sa le duca fiecare secerator la capat, apoi „incepe sa taie spicele si sa arunce manunchiurile in urma”, iar tatal leaga snopii si-i aseaza in clai. Femeile se ocupau de mancarea pentru seceratori, iar in anul acesta recolta este foarte buna, de aceea o veselie nemaipomenita ii cuprinsese pe toti, Catrina laudandu-l pe Cel de Sus pentru „mana cereasca”, cum ii spunea ea graului, „cu care ii milostivise Dumnezeu”.
De aici lucrurile se precipita, Paraschiv, Nila fug la Bucuresti luand cu ei caii, toti banii si covoarele de zestre ale fetelor, iar Moromete era convins ca Achim nu va mai trimite nici un ban acasa(el fiind plecat la Bucuresti cu oile familiei). Confruntat cu aceste probleme, Moromete ia hotarariri decisive: vinde din pamant si achita fonciirea, banca, ia doi cai si il trimite pe Niculae la scoala. Naratorul noteaza insa ca problema banilor ramasese nerezolvata pe termen lung: „din nou rata la banca, din nou fonciirea, din nou Niculae”.
          Volumul se incheie rotund, infirmand cele afirmate la inceputul lui: „timpul nu mai avea rabdare”.
Volumul al doilea se intinde pe durata a 24 de ani. Desi acopera o perioada atat de lunga de timp, faptele prezentate sunt mult mai putine si mai slab individualizate. Astfel, romanul incepe cu o interogatie retorica: „In bine sau in rau se schimbase Moromete?”. De remarcat insa ca si ceilalati tarani isi schimbasera atitudinea fata de el: Balosu il compatimea, Guica tacuse…
Ilie Moromete nu mai este persoajul principal. Alaturi de el, se individualizeaza mai pregnant Niculae.
Dupa plecare baietilor la Bucuresti, Moromete se apuca de negot, castigase bani buni, „poli galbeni ii umpleau buzunarele”. Cu toate acestea el refuza sa-l mai trimita pe Niculae la scoala, invocand absenta beneficiilor de pe urma unei astfel de investitii.
Moromete era acum un om schimbat, nu mai era atent si nici nu mai dadea raspunsurile pline de o inteligenta cinica de altadata. Cu toate acestea, in momentul in care primeste o scrisoare de la baietii din Bucuresti, cu primele stiri de cand au plecat, vede oportunitatea de a-si reintregi familia. Conform acestei scrisori Paraschiv lucra acum ca sudor la tramvai, Nila era portar la bloc, iar Achim era singurul care reusise cat de cat, el fiind proprietarul unui magazin alimentar. Baietii anexasera chiar si o fotograie scrisorii, din care Catrina si fetele incercasera sa ghiceasca „si ceea ce in scrisoare nu se spunea”.
Moromete ajunge la Bucuresti si se intalnesta cu cei trei. El le propune sa dea uitarii toate neantelegerile si sa se intoarca acasa, avand acum destul pamant pentru toti trei. Dupa un mome4nt de tacere semnificativa, Moromete le declara cu o voce inalta: „Mi-am luat mana de pe voi. Mana mea asupra voastra nu mai exista”.
        Era anul in care avea sa se declanseze razboiul.
Familia continua sa se destrame odata cu moartea lui Nila in razboi, precum si de sfarsitul tragic al lui Paraschiv, care se imbolnaveste de tuberculoza pe fondul efortului prea mare depus si moare.
Autoritatea lui Moromete scade atat in sat cat si in familie. Catrina il ameneninta ca il paraseste, pentru ca in final sa o faca. Cu prietenii sai nu se mai intelegea: cu Cocosila nu se mai intelegea deloc, cu Dumitru al lui Nae si Iocan nu mai vorbise demult, iar in sat se ridicasera alti fruntasi „il vezi cum ii ia altul vorba din gura, fara nici un respect si el lasa fruntea in jos si nu zice nimic”.
Anii ’50 aduc in viata satului schimbari importante: in 1945 reforma agrara, iar in 1949 colectivizarea, iar Silistea-Gumesti este scum „o groapa fara fund din care nu incetau sa iasa atatia necunoscuti”.
Niculae Moromete ajunge activist de partid. Trimis cu sarcina de la „judeteana”, el esueaza in plasa intrigilor oportunistilor, astfel incat este destituit. Se da la fund, isi continua studiile si devine inginer horticol. Se casatoreste cu Marioara, o asistenta medicala, o taranca care isi pierde si ea esenta originilor ei.
Ultimele capitole infatiseaza moartea lui Moromete. Ajuns la 80 de ani, moromete se afla la capatul zilelor. Fara a suferi de o boala anume, el cade la pat pentru ca sa moara. Paginile care infatiseaza moartea lui Moromete sunt cele mai frumoase pagini ale literaturii romane care infatiseaza moartea, pentru ca ele descriu sfarsitul fara lamentari, fara patetism, fara dramatism, un sfarsit lent, ca un episod firesc al vietii. Ultimele cuvinte ale lui Moromete exprima crezul sau, un crez dupa care isi conduse viata si care il facea acum un inadapatat al vremii „Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta!”. Niculae se intoarce in sat, unde sora sa, Ilinca, ii povesteste ce se petrecuse in timp ce el lipsise.
In volumul al II-lea, romanul pierde din coerenta narativa, epicul este dispersat, fragmentat si sinuos, naratorul nu creeaza o lume noua, ci o comennteaza, o dezbate. Problema timpului rabdator sau nu cu oamenii, nu mai este esenta epicului, ci acum este importanta ideea, discursul despre destramarea satului traditional si al celei mai vechi categorii sociale odata cu el, fata de care naratorul, ca si Moromete, se simte strain.
„Morometii” lui Marin Preda este un roman realist, caruia caracterul anticalofil, asemenea stilului prozatorilor interbelici, ii confera precizie, concizie si claritate. El mai releva si obiceiuri ale satului (jocul calusului, spalatul picioarelor, de Rusalii, ritualurile de inmormantare, cina, secerisul), constituind o fresca a satului romanesc traditional din Campia Dunarii si , totodata, un element adiacent in constructia realismului. Structura sa este cinematografica, iar relevarea reactiilor sufletesti ale personajelor il incadreaza in realismul psihologic.

 

        „Prin ‹‹Morometii››, Marin Preda dovedeste ca taranimea nu e stapanita, cum se credea, doar de instinct, ca, dimpotriva, e capabila de reactii sufletesti nebanuite”(Al. Piru).

 

Calendarul Oficial Bacalaureat … ( Sau altfel spus – Cate zile mai avem pentru a invata )

Dragii mei cititori , colegi, profesori, studenti, tineri in prag de Bacalaureat sau simpli vizitatori…..

Eu personal reneg din start ideea conform careia nu vom admite acest examen (sau ca unii il vor repeta la toamna) asa ca am  sa va prezint doar Calendarul Oficial pentru lunile Iunie si Iulie :

28-30 mai  Înscrierea candidaţilor la prima sesiune de examen

1 iunie Încheierea cursurilor pentru clasa a XII-a / a XIII-a

11-13 iunie proba A Evaluarea competenţelor lingvistice de comunicare orală în limba română

13-15 iunie proba B Evaluarea competenţelor lingvistice de comunicare orală în limba maternă

18-22 iunie proba D Evaluarea competenţelor digitale

25-27 iunie proba C Evaluarea competenţelor lingvistice într-o limbă de circulaţie internaţională

2 iulie proba E/a Limba şi literatura română – proba scrisă

3 iulie proba E/b Limba şi literatura maternă – proba scrisă

4 iulie proba E/c Proba obligatorie a profilului – proba scrisă

6 iulie proba E/d Proba la alegere a profilului şi specializării – proba scrisă

8 iulie Afişarea rezultatelor

9 iulie Depunerea contestaţiilor (orele 08:00 – 12:00)

10-12 iulie Rezolvarea contestaţiilor

13 iulie Afişarea rezultatelor finale

De acum, dragii mei, vom da START unei partide de invatat. Cu greu si multa munca, vom Admite acest examen ! Va doresc bafta la invatat !

Pentru cei interesati si de programa lunii August…. http://www.subiecte-bacalaureat.ro/program-bac-2012?utm_adwords=programa&gclid=CNyl5NvlgrACFcRF3wodkDzkUA

Puii de leu.

Draga –  Universitete Stefan Cel Mare, in numele tuturor viitorilor studenţi  insetati dupa informatii legate de admitere ( cea actualizata si  adaptata noii legi)  te rugam, arata-ne ceva ! Ceva, ceva,orice !! Un mic semn de viata . Daca ar fi sa judecam dupa stadiul de actualizare a site-ului Universitatii atunci majoritatea catedrelor din cadrul acesteia sunt inchise,dezafectate sau in curs de demolare. Si nu e asa. Universitatea traieste in continuare,bine-merci, hranindu-se cu entuziasmul si anxietatile noastre,ale tuturor.

PS. Am trimis Mail-uri, Am sunat la Secretariat,ba chiar am rugat o prietena sa afle informatii pentru mine….si NIMIC ! Nimeni nu are timp si nici rabdare.

Puii de lei isi asteapta in continuare hrana spirituala. Timpul are nesfarsita rabdare.

Lene….

Nu stiu cum va simtiti voi, dar eu sunt bolnavă. Nu știu dacă există vreun tratament, însă sunt sigură că nu sunt singura care suferă de așa ceva. Începe cu o stare de somnolență de fiecare dată când ai ceva de făcut. Continuă cu un mini-atac de panică imediat după ce te gândești la consecințe. În unele cazuri se poate constata o dorință ieșită din comun de a face curățenie, de a spăla vase sau de a-ți suna prietenii și de a vorbi cu ei ore in sir la telefon…orice, numai să nu ajungi față-n față cu ele…cu cărțile.

Da, asta e o postare despre LENE. Mereu am lăsat lucrurile pe ultima sută. Nu prea am avut de suferit pentru că sunt deșteaptă și mă descurc citind o singură dată … până acum. Nu știu să tocesc, trebuie să înțeleg ce citesc pentru a determina conținutul să ia un loc pe canapeaua din capul meu. În momentul ăsta am nevoie de un impuls (probabil o palmă) si spatiu mult in jur, pentru că-s cam groase cărțile cu eseuri la romana…. Mă înțelege cineva?